Travesti sau scrisul ca terapie

de Adrian G. Romila


Adrian%20Gaina%20Romila.jpg

Alături de alte observaţii cu iz encomiastic, repetate până la banalizare, dar justificate, cred că s-ar cuveni să observăm că prozatorul Mircea Cărtărescu a dat în 1994, prin Travesti, „romanul generaţiei sale”. Şi nu-i deloc puţin lucru, mai ales că, afară de scurtele „fugi” ale lui Culianu, publicate fulgurant prin reviste ieşene înainte de exilul său definitiv, n-a existat în literatura noastră vreun manifest literar al tinerilor beat, în plină explozie în anii ’70-’80 ai secolului trecut. În alte părţi, se ştie, există un Burroughs, un Cohen sau un Kerouac. De la Travesti va trebui să pornească o investigaţie asupra posibilității unei literaturi beat, la noi, chiar dacă miza romanului cărtărescian a depăşit cu mult simpla goană a adolescenţilor post-moderni pe drumul tuturor libertăţilor posibile, secondaţi de misterele filozofiei indiene şi de zdrăngănitul chitărilor hippy. Cu atât mai mult cu cât exercitarea acestor libertăţi era drastic supravegheată de un regim care le asimila cu occidentalismul decadent. Controversele mai vechi legate de legitimarea valorică a unor neo-beat-nici (cei mai mulți, egoprozaci întârziați din valul douămiist de la Polirom) ar fi avut mai mult de câştigat dacă ar fi reconsiderat analitic modul rafinat şi inteligent în care autorul Postmodernismului românesc a ştiut să rezolve literar o ecuaţie cu multe necunoscute: visele adolescenţilor din ultimele două decenii comuniste. În prezent, chestiunea e de mult stinsă, am depășit cu brio etapa pudibonderiei și a boemei literare, odată cu lepădarea insesizabilă a pieilor realist-socialiste și a noilor sincronizări. Se scrie relaxat despre orice, oricum, e bine că e așa, dar în problema începuturilor, revendicarea trebuie făcută de la Travesti, cu tot cu haloul metascriptic și autoreferențial.

Avem în el un roman cu multiple etaje hermeneutice, prins în reţeaua complicată a imaginarului prozastic cărtărescian, care reia şi amplifică în cercuri concentrice teme şi simboluri de la o vârstă auctorială la alta. Obsesiile tematice ale povestirilor din Nostalgia trec, într-o formă mult mai elaborată, în Travesti şi mai ales în Orbitor, alcătuind un hiper-text în care e greu să mai decelezi ce e biografic sau ficţional, real sau fantastic, conştient sau subconştient. Ca-n logica multora dintre lumile narative construite de prozele lui, „totul” are legătură cu „totul”, „totul” trimite la „totul”, „orice” se poate transforma în „orice”. Travesti îşi are precedentul în proza Gemenii, din volumul amintit puţin mai sus. Transferul de identitate dintre Andrei şi Gina (nume alese cu intenţia unei simbolizări extreme: andro-gina), proiectat ca punct central în nuvelă, trece în roman într-o formă aproape echivalentă: lupta între pulsiunile masculine şi feminine ale aceluiaşi erou, Victor (iarăşi un nume semnificativ). Numai că ambiguitatea sexuală a personajului se concretizează într-o criză psihică, declanşată de vestea că potenţialul amant — Lulu, un fost coleg de liceu care-i bântuia visele travestit în femeie, aşa cum fusese văzut la carnaval, într-o tabără şcolară — murise, călcat de tramvai, şi e corelată cu o altă obsesie a tânărului: visul de-a deveni scriitor. „Marea Carte” ar urma să producă vindecarea. Terapia scrisului se desfăşoară într-un cadru montan retras, la cabana Cumpătu, ales ca „ramă” a povestirii, devenită rememorare psihedelică a unei adolescenţe tulburate. Celelalte trasee hermeneutice ale romanului pornesc din acestea, ramificând un câmp de semnificaţii ce se întretaie mereu, aşa cum se întretaie alternativ şi nucleele naraţiunii.

E, mai întâi, viaţa teribilistă a liceenilor, cu „aplicaţie” pe evenimentele din tabăra organizată la conacul de la Budila. Totul se desfăşoară între kitsch-ul adolescentin şi scuzabila frivolitate revoltată: zdrăngănitul la chitarele pline de inscripţii şi abţibilduri, schimbul de discuri şi casete cu trupele de rock preferate, glumele vulgare, plimbările nocturne, febra cuplării şi a împerecherii rapide, revelaţiile naturii sălbatice, figurile insolite ale unora, banalitatea şi conformismul imbecilizant al profesorilor. Scenele culminează cu balul mascat din ultima seară, veritabilă valpurgie hippy, asezonată cu indianisme, marijuana şi muzică rock, „colorând în tonuri aprinse tembelismul minunat al tinereţii” („Cui îi păsa de UTC, de televizor sau de ziare? Cine făcea cel mai mic efort să-nţeleagă lumea în care trăia? Magnetofonul, ceaiurile, discurile jerpelite, revistele porno erau realitatea”).

Apoi, legat direct de primul nucleu narativ, e cel al luptei acerbe împotriva terorii sexuale, respectând un fel de asceză laică, ce are drept scop conservarea energiilor pentru „Marea Carte”. Prinşi în mişcarea browniană a impulsurilor erotice tipice vârstei, ceilalţi pur şi simplu nu realizează că „pătrunzând femeia pe care o iubeşti, ratezi de fapt Marea Pătrundere” şi „că vulva nu este adevărata intrare şi vaginul nu e adevăratul tunel”. Pentru Victor nu există decât un singur viitor: „o mansardă cu un scaun, o masă şi un pat unde aveam să putrezesc toată viaţa — scurtă, de cel mult patruzeci de ani — scriind un roman nesfârşit şi ilizibil, pe care-l vor găsi după moartea mea, lângă mine, puţind a cadavru, dar în care ar fi fost Totul, tot adevărul despre existenţă şi inexistenţă, despre întreaga lume cu toate detaliile ei şi cu sensul ei hidos”. O carte cât un univers, poate chiar universul însuşi, acesta e marele vis al adolescentului lui Cărtărescu. El ordonează existenţa haotică a personajului şi dă un sens spiritual elanurilor teribiliste şi mult prea „fizice” ale vârstei înaripate.

Dar sexualitatea şi toate celelalte exuberanţe par a nu avea doar alternativa Marii Cărţi. Până la ea, pregătind-o, mai există o aventură în care eroul se avântă cu voluptatea unui reputat explorator: scufundarea în sine, în căutarea androginiei originare, vinovată, probabil, de acest coşmar al feminităţii sălăşluite într-un trup masculin. Nu altceva înseamnă mulţimea de camere şi de vise pe care le străbate personajul, într-o înlănţuire infernală de spaţii reale şi imaginare dispuse unul după altul şi unul într-altul, dincolo de banalele ziduri ale conacului de la Budila; nu altceva înseamnă privirea pe care naratorul bolnav o aruncă chipului său dublat de oglinda din cabana Cumpătu, atât de asemănător cu al lui Lulu, travestit; nu altceva înseamnă dureroasa participare virtuală la actul amoros care se desfăşoară sub camera sa, pe culmile căruia se aude strigat (pe vecin îl cheamă, într-o coincidenţă semnificativă, tot Victor); în sfârşit, nu altceva înseamnă revenirea fantasmei cu chipul surorii sale (care se va dovedi inexistentă — doar el însuşi, îmbrăcat de mama în fetiţă), căutând să-l zgârie cu filmele foto puse pe fiecare deget al mâinii. Căci adevărata ieşire asta e, fiinţa totală, androginul, monstrul, reunind în sine dihotomiile altfel ireconciliabile ale sexualităţii şi vindecându-le, o dată pentru totdeauna. Trebuie să dispară definitiv suferinţa rupturii ancestrale între un eu şi o ea, trebuie să fie nimicită deplin demonica şi atât de omeneasca plăcere de acuplare, transformată de ochiul deformat al naratorului într-un amestec grotesc de suferinţă, saţietate şi voluptate. În faţa uriaşei arahnide care-l devorează pe Lulu, în podul conacului, ca şi în faţa celei care, mişcând abil din chelicere, îşi împachetează în pânză victima — un fluture ca un „înger cu ochi strălucitori”, personajul trăieşte un extaz erotic. Devorarea, în acest caz, e totuna cu posedarea. „Implorare, suferinţă, satisfacţie, deznădejde, dizolvare într-un orgasm copleşitor”.

În fine, ar mai fi şi căutările febrile ale ieşirii dintr-un real sărăcit ontologic, altele decât banalele escapade în alcool, sex şi ritmuri rock. E ceea ce face ca vacanţa petrecută în tabără (ca şi pauza creatoare de la Cumpătu) să fie ocazia descoperirii unui lanţ de peisaje halucinante, ascunse sub decorul cel mai banal (un culoar, un pod, o scară, o uşă, o grădină, o pădure, un bazin părăsit). Se dezvăluie insesizabil proiecţii spaţiale fantastice, violent colorate, sonorizate şi parfumate, venind, parcă, din dimensiuni care, pe cât sunt de aproape, pe atât sunt de inaccesibile pentru neiniţiaţi. E cazul paradisului primitiv din preajma taberei, de exemplu, unde sunt văzuţi Savin şi Clara, „doi tineri goi privindu-se-n ochi într-o vale plină de flori […], întinşi pe iarba strivită, somnoroşi, plăpânzi şi aurii, contemplându-se cu bucuria secretă, adânc imprimată în noi, de a-ţi regăsi sora sau fratele pierdut, femeia reprimată în orice bărbat şi bărbatul ascuns în orice femeie”. Mitica pereche nu mai are nimic din sexualitatea devorantă a adolescenţilor de dincoace de mirifica grădină, nimic din apa spălăcită şi călâie a traiului de pe-o zi pe alta. Aruncaţi din nou la începutul lumii, ei au atins starea edenică a existenţei plenare, lipsite de sincopa limitărilor de orice fel.

Rămâne, până la urmă, din Travesti-ul cărtărescian barocul funambulesc al descrierilor şi extraordinarul melanj între psihanalitic şi estetic, dar mai ales simbolizarea încărcată a strigătului unei generaţii. Genial materializată textual. Dureroasa cezură a personalităţii lui Victor, ca a atâtor alţi tineri visători ai vremii sale, e arhetipul tuturor cezurilor pe care le-ar putea trăi exuberanţii indivizi postaţi la graniţa dintre vârste, ale lor şi ale istoriei care-i predetermină: între eu şi sine, între eu şi ceilalţi, între eu şi ea, între pământ şi cer, între trup şi spirit, între Tot şi Nimic. Se regăsesc, de altfel, cu toate, în roman. Îmbrăcată în mantia generoasă a erosului, cu multiplele lui rezonanţe, criza aceasta cu atâtea faţete e rezolvată printr-un uriaş efort de regăsire a identităţii esenţiale: A SCRIE. E actul vindecător, prin excelenţă. Nu faptul că, sub imperiul unor halucinaţii introspective, şi-a amintit chipul de fetiţă pe care-l avea în copilărie, când mama îl purta cu codiţe şi îmbrăcat în rochiţă, nici faptul că, sub masca lui Lulu, a descoperit figura unui mai vechi prieten din copilărie, Dan Nebunul, nu aceste regresii psiho-temporale i-au adus vindecarea. Consemnarea lor în scris, trecerea lor cvasi-lucidă în pasta fluentă şi prolixă a povestirii, iată ce a adus sfârşitul crizei. Victorios, Victor se întoarce în Bucureşti, la iubită, la prieteni, la muzica, la jocurile şi la filmele preferate. Dar nu înainte de a mânji cu degetul pe oglinda din toaleta cabanei, privindu-şi pentru ultima oară dublura: „DISPARI”. „Celălalt”, agentul principal al înstrăinării de sine, marota tuturor angoaselor şi schizofreniilor, a rămas definitiv închis între coperţile romanului pe care tocmai l-a scris.

(eseu apărut în 2010, în cartea De-a dragostea și drumul. Stații de lectură, editura Eikon, aici ușor actualizat)

Dacă nu este specificat altfel, conţinutul acestei pagini este licenţiat sub Creative Commons Attribution-ShareAlike 3.0 License