Derviş, rotitor la imprimantă

de Tania Radu


carte-tania.jpg

Avem foarte puțini autori buni de proză scurtă, în toată literatura română, iar Dan Alexe e acum unul dintre ei. Volumul Miros de roșcată amară și alte povestiri scandaloase trimite scurt la cutie mare parte din străduințele recente - critice și editoriale, conjugate - de-a inventa o generație de autori în genul scurt.

Dan Alexe este un caz: nimic din ce face nu poate trece neobservat. Talentul, dar și convingerile lui au decibeli. Nu le poți da mai încet. De aceea mă mir de pro­mo­varea harnică de care are parte Miros de roșcată ama­ră și alte povestiri scan­daloase. Forțează uși deschise. Textele acestea lim­pezi ca apa de munte sunt înșelătoare: taie ca sticla, așa că „victimele“-cititori ar fi țipat oricum și ar fi declanșat de la sine epi­de­mia interesului.

Primul contaminat oficial pa­re să fie chiar prefațatorul, Radu Pa­ras­chivescu, care ne previne: „literatura ro­mână și-a găsit un agent provocator cum nu avem prea mulți“. Efectul se ve­de imediat asupra lui însuși, când ne spune că suntem într-o țară „unde era­di­carea anemiei și a rahitismului literar ține de utopie“. Asta da provocare! Cum să te mai ridici, biată literatură, biet Prâs­lea fără „vinele“ furate de zmeu?

Deocamdată îl avem, iată, pe Dan Alexe, care e maestru în a echilibra parșiv adre­nalină și endorfine, astfel încât - are drep­tate prefațatorul - „o singură reacție lip­sește: indiferența“.

Despre debutul lui în proză e bi­ne să stabilim de la bun în­ce­put că:

Primo: avem foarte puțini au­tori buni de proză scurtă, în toată literatura română, iar Dan Alexe e acum unul dintre ei. Acest volum trimite scurt la cutie mare parte din străduințele recente - critice și editoriale, conjugate - de-a inventa o generație de autori în genul scurt. Din păcate, vor mai avea de așteptat o tură.

Secondo: povestirile lui cu miez erotic nu mai sunt chiar așa de scandaloase. Ne-am mai „scandalizat“ și noi în ultimii zece ani, chiar și pe românește, nu mai cădem răpuși cu una, cu două. Să pomenim Bă­gău, romanul Ioanei Bradea? ­Să zicem de Emil Brumaru? De Radu Aldulescu? Să evo­căm șpagatul care a pus în aceeași oală chiar și pașnicele cutezanțe ale lui Cărtărescu din De ce iubim femeile? Mai bine depășim.

Altceva e de reținut: Dan Alexe e un ex­celent prozator și păgubim dacă-l re­du­cem la erotism. De fapt, mefistofelic cum e, se cam așteaptă s-o facem și-i convine. Va fi probabil răsplătit, indignările au și început să curgă prin blogosferă, mai ales apropo de lexicul lui pe alocuri greu ci­tabil.

În prozele din Miros de roșcată amară… nu e doar amor focos și excentric-dezin­hibat, ci și o tăietură sigură, un ritm foar­te bun. Sunt apoi personaje savuroase, arun­cate în pagină din mers, din două-trei cuvinte - amprente tari și nete, de la­ser inteligent. Priviți, de pildă, acest câine antipatic, un dog german „înfipt în fund ca un Buddha“, la ușa unui supermarket. Sau această „doamnă cu crucifix de bronz la gât“ care „trăia“ după tejgheaua unei far­macii. Nu mai zic de flamanda Saskia, „absurd de lungă și atletică“, cea care cân­ta „cu bolboace“ în baie, și de seria lun­gă de femei, naive sau carnivore, luate pe sus de scamatoriile acestui „dragueur“ în perpetuă fandare donquijotescă.

E multă poză culturală, repede întoarsă pe dos, mult ludic, umor intens, care mai ascunde câteodată și melancolie. E parodie (Sâmbăta morților e o irezistibilă proză în stil de Caragiale-nu­ve­lis­tul), e și satiră, nu o dată cruntă (Stăpânul inelelor din Daghestan). În general, e multă energie juvenilă con­vocată cu o anume dis­perare, pentru că marele zeu (vicios? fertilizator?) al acestor scrieri dintr-un con­dei este intensitatea pe care naratorul e condamnat să o obțină, cu orice preț. Cine e el? Un „derviș rotitor“ recreat la imprimantă, înșurubat în căutarea celui­lalt extaz, și care nu poate ieși nesfârtecat din viteza de rotație la care a fost pro­gra­mat.

Sunt 33 de proze scurte în Miros de roșcată amară și alte povestiri scandaloase, numerotate cuminte și prinse frumos în­tre două istorii față-verso cu Leila la Ka­bul. Prima se cheamă chiar așa, Leila la Kabul, și e obraznică (amor în minaret, cu sonorul degajat în megafoanele moscheii) atât cât să avem tonalitatea dominantă. Ul­tima e crudă, cinică și brusc transportată în tragic (Leila cu fluturi în burtă).

Drept titlu al volumului e aleasă una din­tre cele mai cuminți povestiri, un mic re­per textualist care poate că altfel trecea neobservat. E vorba de o conversație cu îm­bufnata Rebecca (coamă roșcată, pis­trui, ochi albaștri), care citește o proză a iubitului ei și recunoaște cu frustrare idila lor în ea: „Ești prea mizerabilist. N-am chef să citesc așa ceva. Cum vrei să te iubesc când n-ai niciun respect pentru tine? De ce scrii lucruri neadevărate des­pre tine? - Așa-i literatura“, vine răs­punsul lui, cu fața către noi. Ceea ce ur­mează în mica bucată titulară e doar un scurt preludiu amoros, dar așa de aprins, încât suscită incomparabila întrebare a unui polițist bavarez de la circulație: „Aveți animale în mașină?“. Efect de un comic enorm.

„Ador femeile neterminate“ - se răsfață eroul lui Dan Alexe, ca să-și justifice ga­leria de proaste naive fără să pară mi­so­gin. Și nici nu e. Oricine poate inventaria de câte ori iese învins din nesfârșitele tur­niruri în doi. Una dintre alese îl poftește să se descalțe la intrare și să-și pună pa­puci („Papucii sunt o invenție violentă și dezgustătoare“). Alta pleacă trântind ușa după o discuție domestico-livrescă despre cum se descojește corect un ou. „Ble­fuscu“ - trântește el referința din Swift. „Dragostea e toleranță, tâmpitule!“, îi re­torchează ea. În general, e adorabil re­pertoriul de bazaconii cu care sunt abor­date femeile. Uneia îi spune că are acasă o „oglindă păroasă“. Pe o „posacă“ o ase­diază cu istoria că el, naratorul, ar fi băut cu comandantul Massoud, „care semăna cu un Che Guevara musulman, scria ver­suri (proaste, dar făcuse liceul francez din Kabul) și se antrena trăgând cu ka­lașnikovul în pisici când nu avea la în­demână prizonieri hazara“. Cartuș în gol, posaca nu se luminează defel, pentru că aștepta pe altcineva. Cu alta, „ano­re­xică arătare“ citind Chomsky pe terasa unui talcioc (antologică imagine!), cultura chiar ține. Îi povestește despre sciapozi: „Au înfățișare umană și cântă foarte du­ios. Iar carnea lor e foarte prețuită de no­mazii turcomani, care, atunci când nu-i consumă ori nu-i siluiesc, îi obligă să piar­dă la șah“. Aici, în fine, tipa a râs. O d­uduie, prinsă în laț cu o abureală despre „scriitura fragmentară“, îi aruncă rece din ușă, la plecare: „Ai uitat de Pascal (…) și el a scris fragmente“. De neratat, alt­minteri, manualul de agățat la su­per­market. Păcat că se află în greu înghițibila Lupoaica de la Carrefour (oricum, de pre­ferat, prin comparație cu grotescul toxic din Extazul mistic de la subsol).

De altfel, ori de câte ori e de râs, autorul e vigilent și întoarce foaia. Urmează fie ce­va scabros, ca să te lecuiești, fie vreun text din cele de-a dreptul proaste (Or­do­natorul sau amor în trei, Istoria șa­ma­nismului românescu, Tina la volan) sau surprinzătoare tușe de dramatism pur (Vi­ciu de procedură). Falsul elogiu macho al femeii proaste (chit că „femeile deștepte râd când le spui «proasto»“) se de­con­s­piră suav în Praline și zei ofiliți, după cum exercițiul cinismului se topește, ca fardul prost printre lacrimi, în Anca Butt. Într-adevăr, îi dau din nou dreptate lui Radu Paraschivescu: e greu să reziști ten­tației de a spune care dintre cele 33 de bucăți îți place mai mult. Nu rezist: Tarot și ciorbă de pui.

Există însă în Miros de roșcată și alte povestiri scandaloase un alt portret: Kabulul. Cele mai multe proze au într-un fel sau altul legătură cu acest punct misterios și sumbru al Asiei Centrale. Cum va fi surmontat corespondentul de răz­boi Dan Alexe experiența Afga­nis­ta­nu­lui? Prin deconstruire. A făcut din Kabul un topos al dezvrăjirii de toate fa­na­tis­mele, în care el citește, de fapt, toate „cre­dințele“. Fiindcă Dan Alexe nu crede în nimic. Trăiește doar, gândește și inven­tea­ză experiențe artistice uimitoare de unică folosință. Într-un interviu recent cu Eu­gen Istodor se declară „ateu total şi fără complexe“. Adaugă neîntrebat: „Da, nu vreau religie în şcoli. Nu, la moaşte nu m-aş duce, decât cu o cameră de filmat, ca să captez dovada că orice cult e o ră­tăcire. Toţi intelectualii ăştia ai noştri care s-au reconvertit în pupători de icoa­ne, trădându-şi rolul de denunţători ai escrocheriilor intelectuale, toţi repetă sear­băd aceleaşi platitudini preoţeşti, ex­ta­ziindu-se în jurul câte unui guru mol­făitor de aforisme totalitare, uitând că la baza libertăţilor noastre nu stă creş­ti­nismul, ci Secolul Luminilor“. Bun, deci ne-am lămurit.

De-aici încolo nu mai avem probleme cu portretele daumierești-caragialiene îm­păr­țite cu mână largă în cele patru zări, de la Kabul la Bruxelles, trecând nițel și pe la București.

O ziaristă flamandă de tip „scoopette“ nu e altceva decât „o prădătoare im­pla­ca­bilă“, care-i dăruiește la despărțire in­ge­nuei traducătoare musulmane nici mai mult, nici mai puțin decât… „string-ul (…) pe care și-l scosese abil de sub ro­chie“. Un fotograf occidental defilează prin Afganistan cu însemnul falic al Ni­kon-ului pe piept („Nikon fabricat de mânuțe de copii în Asia“, ne șuieră dră­cos autorul). „Mollahul-internet“ de la moscheea de lângă hotelul ziariștilor din Kabul face probă de microfon în fiecare dimineață, la 5,30 punct, înainte de prima rugăciune. În Kabul „folfăie nocturn“ di­verși „înturbanați“.

Kabulul din Leila cu fluturi în burtă (su­perb joc de cuvinte, pe care-l veți desluși doar din text) e însă altfel. Acolo mor si­multan, pe fondul unei explozii banale undeva, o clădire de ambasadă cu ce-o fi fost în ea, un leu de la zoo cu jumătate de „față“ lipsă, ce-a mai rămas dintr-un af­gan frumos, deja oribil mutilat de război, și o frumoasă Leila cu năbădăi. Kabulul închide apoi și el, pe heblu.

Undeva, sub râsul teribilist și ateu al lui Dan Alexe, rămâne și sunetul acesta, apă­să­tor, al tăcerii de după. //

// DAN ALEXE - Miros de roșcată amară și alte povestiri scandaloase (Editura Humanitas, 2014, 215 pag.)

Dacă nu este specificat altfel, conţinutul acestei pagini este licenţiat sub Creative Commons Attribution-ShareAlike 3.0 License