Montaigne

de Nicolae Manolescu


200px-Nicolae_manolescu_color.jpg

N-am recitit de o bună bucată de vreme Eseurile lui Montaigne (1533-1592), pe care autorul a început să le scrie în 1572, prima ediţie fiind din 1580, iar aceea definitivă şi postumă, în trei volume, care a ajuns până la noi, apărând în 1595.
De câte ori însă privesc pe fereastră statuia ecvestră a lui Henri IV, mă gândesc la el. Eseurile îşi datorează existenţa refuzului lui Montaigne, când era primar al oraşului Bordeaux, de a accepta o misiune de negocieri pe care viitorul rege i-o propune şi retragerii din viaţa politică în faimoasa bibliotecă din turnul castelului, pe care el o numea „librărie”, ca să le scrie. Ceea ce, se pare, nu l-a supărat pe Henri de Navarre, care îi va face, ani buni mai târziu, în calitate de suveran, o vizită protocolară. (Ca detaliu picant: unul din marii iubitori ai lui Montaigne, Ş. Cioculescu, era convins că „les filous”, care îşi făceau veacul în vecinătatea statuii de pe podul care poartă azi numele lui Henri IV, se află la originea „crailor de Curtea-Veche” ai lui Mateiu I. Caragiale!). Primar reales, ca şi Montaigne, al oraşului Bordeaux este în prezent Alain Juppé, pe care l-am întâlnit de câteva ori când era prim-ministru, şi în discursurile electorale ale căruia autorul Eseurilor a fost pomenit, nu o dată, dovadă, nu numai de cultură a politicienilor francezi, dar şi de prestigiu al marelui scriitor din secolul XVI. Am citit mai multe cărţi consacrate lui Montaigne, între care o biografie datorată englezoaicei Sarah Bakewell din 2011 şi bestseller-ul francez al lui Antoine Compagnonde acum un an, O vară cu Montaigne, vândut deja în 150.000 de exemplare, ceea ce anunţa interesul contemporanilor pentru eseistul de acum aproape cinci sute de ani. Recent, filosoful Pierre Manent, pe care Cristian Preda mi l-a adus la „Profesiunea mea, cultura” de la Pro-TV la sfârşitul anilor 1990, a publicat şi el o carte, Montaigne. O viaţă fără lege. N-am citit-o încă, dar am căzut peste o discuţie dintre el şi Compagnon din „Le Nouvel Observateur”, 17-24 aprilie, despre Montaigne. Şi uite aşa autorul Eseurilor a reintrat în viaţa mea intelectuală.
Înainte de Montaigne, n-au existat jurnale intime. El le-a făcut posibile prin interesul pe care l-a arătat „vieţii”. Celei de toată ziua. Nici măcar biografiile n-o aveau în vedere. Ele se refereau la evenimente istorice majore din existenţa unor oameni iluştri. Atât cele din Antichitate, cât şi cele din Renaştere. Montaigne e primul care ne spune ce mănâncă şi bea. Sau cum şi-a pierdut un dinte. Sau cum simte că-i declină vigoarea sexuală (deşi va muri la doar 59 de ani). Până târziu, jurnalele intime vor ocoli aceste lucruri. Şi nu numai la noi. (Dacă mă gândesc, de exemplu, la acelea ale lui Livius Ciocârlie sau Radu Petrescu, nu mi le închipui în stare să lase să transpară mărturisiri atât de impudice). Modern, Montaigne este, mai întâi, prin această sinceritate cu care îşi dezvăluie personalitatea. El este, de altfel, cel dintâi preocupat de individul uman şi de identitatea lui. Îi place să se analizeze. Experienţele personale sau intime nu intrau încă în regula jocului. În al doilea rând, Montaigne separă lucid viaţa privată de aceea publică. Este cel dintâi european care recunoaşte că duce o viaţă dublă. Pierre Manent insistă cu dreptate pe faptul că Montaigne înţelege să respecte cutumele religioase, fără a fi el însuşi un mare credincios. Cutumele i se par necesare în reglarea existenţei micilor comunităţi, chiar dacă ele nu au numaidecât o întemeiere logică. Este primul gânditor care semnalează riscul, nici azi limpede, al principiilor universale aplicate când trebuie şi când nu trebuie. Montaigne este autorul ideii că mai binele poate deveni duşmanul binelui. Şi totodată partizanul respectului faţă de autoritate în viaţa publică şi al libertăţii în viaţa privată. În cea dintâi, nu e loc, în concepţia lui, pentru schimbări. Libertatea individului ar atârna de capacitatea societăţii de a respecta ordinea stabilită. Spre deosebire de noi, Montaigne nu crede că natura omului poate fi cunoscută: de aceea, ar fi inutil să creăm legi bazate pe ea. Cel mai bine e să respectăm cutumele locului unde fiecare din noi trăieşte. Tragediile moderne arată că, măcar în această privinţă, Montaigne se înşela.

Dacă nu este specificat altfel, conţinutul acestei pagini este licenţiat sub Creative Commons Attribution-ShareAlike 3.0 License