Personajele bolnave ale lui Dostoievski
images?q=tbn:ANd9GcTY6h33eHzrbRAkMzIuZzi6X6qzbOu9GrbdMn31oL7cuXCVkV-k

Copilăria scriitorului F. M. Dostoievski, dar şi viaţa personală a acestuia, au fost marcate de situaţii neplăcute (nereuşita căsnicie, moartea soţiei), stări de sănătate fizică precară (atacuri frecvente de epilepsie), dar şi de dificultăţile financiare şi gânduri chinuitoare.

hyperliteratura-insemnari-din-subterana2.png

Aflându-se într-o continuă disonanţă cu ideile despre societate şi aspectele care îl înconjurau zi de zi, Dostoievski a fost împins să scrie cel mai strigător roman al său Însemnări din subterană, în care se conturează clar disperarea absolută, nemaiîntâlnită în nicio altă literatură, nici măcar în cea rusească, aşa cum explică Ion Ianoşi în Dostoievski, tragedia subteranei.

Eu am fost singurul care am descoperit tragismul subteranei, un tragism al suferinţei, al autoexecuţiei, al conştiinţei de mai bine fără putinţa de a atinge acest mai bine, şi, în primul rând, al convingerii nestrămutate a acestor nefericiţi, că de vreme ce toţi sunt aşa, la ce bun să se mai îndrepte…

Geniul său este înverşunat să caute absolutul, sensibilitatea sau răspunsul la problemele care îl frământă pe om prin cele mai ascunse gânduri, nerecunoscute de către acesta şi cele mai tainice simţiri ale sufletului.

Procesul descompunerii omului modest îl preocupă într-atât încât, în toate romanele sale, întâlnim prototipuri de personaje care mai de care preocupate de gânduri istovitoare care se finalizează adesea prin decădere, nebunie sau suicid.

Personajele lui F.M Dostoievski şi-au trăit viaţa într-un mediu adesea ostil sănătăţii fizice şi psihice şi se folosesc de toate mijloacele pe care le au la îndemână pentru a ieşi la liman. Ele nu se pot compara cu celelalte personaje ale literaturii ruseşti, care au trăit în medii nobile (Evgheni Oneghin, Puşkin, Peciorin – Lermontov, Rudin – Turgheniev, Oblomov – Goncearov).

“Omul de prisos nou” este noul tip de personaj, care se află în ghearele tragice ale capitalismului modern, iar aici îi putem enumera pe Raskolnikov (Crimă şi pedeapsă), Ippolit (Idiotul) sau Ivan Karamazov (Fraţii Karamazov).

hyperliteratura-dostoievski-tragedia-subteranei.png

Cărţile lui Dostoievski se remarcă prin monologuri incomensurabile, prin contraziceri şi prin deconspirarea celor mai intime sentimente. Trăsăturile fizice ale personajelor nu sunt atât de mult subliniate, însă sunt descrise succint ca fiind palide, cu paloare bolnăvicioasă, stăpânite deseori de un tremor ciudat. Ceea ce le face să iasă în evidenţă foarte mult este tocmai vocea lor, vocea isterică, nervoasă.

Pe F. M. Dostoievski nu l-a interesat ideea de construcţie a romanului, fiind caracterizat adesea ca un scriitor imperfect, deoarece se dedica foarte mult personalităţii umane. Unele personaje ale sale erau accentuate tocmai prin lipsa lor de personalitate, în mod absurd!

Toate personajele subteranei urăsc cu tot sufletul omul normal, adică cel care poate fi prezent în prezent: “pizmuiesc teribil acest om, aş vrea să fiu, nu, nu aş vrea să fiu în locul lui” / “blestemată viaţa vie de care eu n-am parte” (Însemnări din subterană).

Rodion Romanovici Raskolnikov

(Crimă şi pedeapsă)

hyperliteratura-crima-si-pedeapsa.png

Personajul înglobează perfect intelectualul ucigaş, filosoful cu sentimente firave. Ideea de bază porneşte din afirmaţia: “Boala şi starea de spirit bolnăvicioasă se află în însuşi miezul societăţii noastre, dar nemulţumirea generală se îndreaptă împotriva celui ce poate s-o observe”.

Raskolnikov este şi el un personaj cu voce stridentă, care se spovedeşte celorlalte personaje. Fiind preocupat de păcat şi de calea lungă a mântuirii acestuia, Dostoievski evită cu bună ştiinţă omul simplu, adică cel fără de păcat. Raskolnikov întruchipează perfect acest tipar. Crescut în mizerie şi în sărăcie, amprenta îi este pusă într-un mod vădit în momentul în care este nevoit să îşi întrerupă studiile din cauza situaţiei precare în care familia lui îşi ducea existenţa.

Laitmotivul romanului Crimă şi pedeapsă devine banul. (mai este regăsit şi în Oameni sărmani sau Adolescentul).

Împins de nedreptăţile pe care le observă zi de zi, de disperarea căderii în mizerie, dar şi de strigătele alarmante din scrisorile pe care le primea de la familie, el se hotărăşte să o ucidă pe Aliona Ivanovna, cămătăreasa bătrână fără suflet.

După “căderea în păcat”, Raskolnikov simte nevoia să se spovedească şi îi mărturiseşte Soniei motivul pentru care a ucis, fiind plin de propoziţii şi idei contrarii.

N-am ucis ca s-o ajut pe mama, astea-s vorbe! Am ucis şi atâta tot, am ucis pentru mine. Voiam să ştiu şi eu dacă sunt un păduche ca ceilalţi sau sunt un om în toată puterea cuvântului.

Personajul îşi doreşte să iasă cumva din propriul gând, să nu fie şi el un păduche, însă se simte abandonat. Singura persoană care îi este aproape pe tot parcursul romanului este Sonia Marmeladova.

Deşi acţiunea este una de mare amploare, gândurile şi sentimentele personajului sunt puse de către Dostoievski pe primul plan, acesta accentuând foarte bine lungul drum al mântuirii depline.

Ippolit Terentiev

(Idiotul)

hyperliteratura-idiotul-dostoievski.png

Laitmotivul raporturilor dintre personajele principale (Mîşkin, Rogojin şi Ippolit) ale acestui roman îl reprezintă chinul sufletesc şi destrămarea palpabilă a acestuia.

Ippolit este personajul torturat atât fizic, prin sentinţa la moarte pe care o reprezenta boala necruţătoare, tuberculoza, cât şi psihic, prin gândurile distructive şi neîndurătoare.

Acest personaj nu este decât întruchiparea scriitorului în momentul în care a fost condamnat la moarte, ca mai apoi să fie graţiat.

Scriitorul nu face decât să-l descrie prin ura pe care o avea în ochii lui în acel moment greu. Ippolit are un rol secundar, însă el caracterizează prea bine ceea ce se cheamă “gândirea de subterană”. El este o reeditare palidă a omului din subterană şi se remarcă foarte bine prin lipsa lui de culoare, prin paliditate, prin tremorul vocii şi accesele de furie, dar şi prin răsuflarea sugrumată şi monologurile delirante, spuse cu voce tare. Ochii febrili şi scânteietori denotă o personalitate puternică şi o inteligenţă aparte.

În ochii celorlalte personaje el nu este decât un mucos obraznic, un mizerabil, un sinucigaş răsfăţat sau, aşa cum îl numeşte Gavrila: “băşică de fiere spartă pe două picioare”.

Tot focul acestui personaj bolnav întins spre prinţul Mîşkin. În cele ultime 15 zile pe care le mai are de trăit, Ippolit vorbeşte numai prin sarcasm: “sunteţi bună… Prinţul este bun şi el, suntem cu toţii nişte oameni extrem de buni, buni până la ridicul”. (către Lizaveta Prokofievna).

Lumea este prost construită, în viziunea lui, şi, dacă nu ar fi intervenit boala, s-ar fi sinucis (concluzie pe care a mai tras-o un alt personaj, Kirillov (Demonii) şi pe care a dus-o până la sfârşit).

Duşmanul preferat al lui Ippolit rămâne Mîşkin: “pe dumneata te urăsc mai mult decât pe oricine şi orice pe lume. L-ai făcut pe un muribund să se ruşineze de el însuşi. Dumneata m-ai adus în halul ăsta. Te-aş omorî dacă aş rămâne în viaţă!”. Prin blândeţea lui, Mîşkin îl duce la disperare pe nevroticul personaj. Ippolit ştie că este condamnat la moarte, dar el vrea să explice mizeria universală, iar spovedania lui este doar un poem al bolii, un poem plin de răutate si dispreţ pentru viaţa vie. Spovedania lui are scopul de a-i deranja pe toţi apropiaţii lui, de a-i face să se simtă cât mai mizerabil.

Stravoghin Nikolai

(Demonii)

hyperliteratura-demonii-dostoievski.png

Demonii este supranumit romanul unui roman. Stravoghin întruchipează perfect personajul subteranei şi al lungii spovedanii. Neliniştea acestuia, faptul că a siluit în tinereţe o fetiţă de 12 ani, sinuciderea Matrioşei în prezenţa lui, nu au făcut decât să contribuie la decăderea sufletească a acestuia, ştiind, desigur, că nu va mai putea fi niciodată un om cinstit nici pe pământ, nici în altă lume. Stravoghin este conştient că este nevoit să parcurgă singur drumul infernului. Acesta se caracterizează ca fiind “un om pe jumătate mort, pe jumătate viu, complicat, crud şi înţelegător”. El îşi înţelege perfect crima şi îşi aplică pedeapsa. Dostoievski are mai multe tentative de a-l ajuta să se schimbe, să îl transforme într-un om nou, însă eşuează cu triumf.

Rădăcinile le are încă din tinereţe, fiind un elev straniu şi meditativ. Îşi pierde prietenii, iar după armată este amestecat într-un duel din care scapă pentru a duce mai departe o viaţă misterioasă.

În final, personajul se autodistruge, lăsând în urma lui un bilet pe care scrie simplu: “nu învinuiţi pe nimeni, eu singur.”

Multe personaje ajung să îl venereze pe acest erou dostoievskian, însă el este rece cu toţi, la fel ca toate personajele din subterană, care au în comun acest cuvânt, “rece”: “observă cu răceală, îl privi rece.”

De asemenea, Nikolai se mai remarcă prin clocotul interior, prin nemişcarea letargică, faţa palidă şi aspră, dar îngheţată şi mobilă, specifică personajelor subteranei.

Înainte de a se hotărî să se sinucidă, el asistă la decăderea lui reală şi se agaţă de imagini repetitive: “lucrul acesta va dăinui până când voi înnebuni”.

Andrei Petrovici Versilov

(Adolescentul)

hyperliteratura-adolescentul.png

Ideea de bază a romanului o reprezintă descompunerea sufletului: “toţi trăiesc numai pentru clipa de faţă”.

Versilov a fost creat foarte asemănător lui Stravoghin, fiind un personaj care îşi dezvăluie cu plăcere apucăturile lui, chiar şi pe cele mai caraghioase. Îi place să i se citească şi cele mai intime gânduri.

Arkadi, bastardul romanului, îl consideră pe Versilov aidoma unui cameleon, pentru că în sufletul lui pot avea loc simultan două sentimente contradictorii.

Versilov recunoaşte că are un suflet josnic, de păianjen, acesta fiind unul din motivele romanelor lui Dostoievski.

Îl sfătuişte pe fiul lui bastard, Arkadi, să fie credincios, dar, la fel ca toate personajele de subterană ale lui Dostoievski, el însuşi se dovedeşte a fi egoist şi “prezent” numai atunci când este implicată persoana lui.

Ivan Karamazov

(Fraţii Karamazov)

hyperliteratura-fratii-karamazov-dostoievski.png

Este poate cel mai filosofic dintre romanele lui F.M. Dostoievski, fiind inspirat dintr-un motto biblic: “grăuntele de grâu, când cade pe pământ, dacă nu va muri, rămâne stingher, dar dacă va muri, aduce multă roadă”.

Fiecare dintre fraţii Karamazov (Dmitri, Ivan, Aleoşka) poate fi considerat un erou principal, tatăl lor fiind un om căruia remuşcarea îi era total necunoscută şi care savura viaţa fără reţineri morale, dând dovadă de brutalitate şi lipsă de scrupule. Otrava lui este transmisă şi fiilor, iar sadismul este implantat adânc în sufletele lor.

În contemplările lui, Ivan Karamazov se autodefineşte ca fiind: o ploşniţă, o lighioană veninoasă.

Feodor Pavlovici îl critică pe Ivan spunând că “n-are nimic din sufletul nostru, nu-i de-al nostru”. Ivan fusese un copil ursuz, taciturn, mereu aflat într-o lume imaginară, trăind întotdeauna din mila altora. Apare într-o umbră misterioasă şi devine pătimaş ca orice personaj dostoievskian.

Întrebarea care îl obsedează şi este mărturisită, de asemenea, în lunga lui spovedanie: “dacă poate fi iubită o viaţă atât de absurd orânduită? Îl poţi crede pe cel care a rânduit-o astfel?” Ajunge să dorească să iubească cu toată fiinţa, pentru că ştie că acesta ar putea fi singurul lucru care l-ar putea scăpa de mizeria sufletească, însă viaţa nedreaptă îl constrânge să urască cu toată fiinţa.

Personajele lui Dostoievski ar putea fi numite pe bună dreptate “palavragii sâcâietoare”, însă sunt scoase atât de bine în evidenţă părţile negative ale sufletului uman, care ne caracterizează şi pe fiecare dintre noi… în anumite situaţii.

Dacă-i de ales: să se dărâme lumea, ori să îmi beau eu ceaiul, eu spun că mai bine s-ar dărâma lumea, numai să îmi pot bea eu ceaiul. (Însemnări din subterană)

Bibliography
: Ion Ianoşi – Dostoievski, tragedia subteranei, Editura ELU, anul 1968. : full source reference
Dacă nu este specificat altfel, conţinutul acestei pagini este licenţiat sub Creative Commons Attribution-ShareAlike 3.0 License