Posibil decalog pentru critica literară

de Nicolae Manolescu


200px-Nicolae_manolescu_color.jpg

Dacă opera de literatură este deseori ambiguă, critica trebuie să fie întotdeauna clară. Echivocurile, jocurile de cuvinte, "apele" pe care le face ironia nu ţin de esenţa morală a criticii; decît, poate, de arta ei; o colorează, îi conferă personalitate, dar n-o ajută prea mult să-şi atingă scopul. În orice caz, duşmanul cel mai mare, sub acest raport, al criticii este confuzia. Criticul n-are voie să nu ştie ce vrea să spună. Proverbul franţuzesc i se potriveşte perfect în raţionalitatea lui: ceea ce e bine gîndit, se exprimă în mod clar.

De aici decurge obligaţia unei anumite precizii. I-am auzit pe unii matematicieni sau, în general, oameni ai ştiinţelor pozitive observînd că un critic literar poate pretinde doar să fie cît mai puţin vag; exactitatea n-ar fi în firea lucrurilor lui. Nimic mai neadevărat: precizia nu e pur şi simplu o datorie a criticii, este politeţea ei deopotrivă faţă de scriitor şi faţă de cititor. Menirea criticii este de a judeca, aşa dar de a discerne, lămuri, aprecia. Dar ce fel de apreciere este aceea care lasă loc dubiilor? Aproximaţia este întotdeauna dubioasă, prin urmare, contrară spiritului critic.

În al treilea rînd, e vorba de simplitate. Pe criticul prost îl recunoşti numaidecît după felul complicat în care se exprimă despre cele mai simple lucruri. Critic bun este acela care, dimpotrivă, ştie să spună simplu cele mai complicate lucruri. Simplitatea nu e în toate cazurile înnăscută. Aş aşeza-o mai degrabă printre însuşirile critice care se dobîndesc prin experienţă. Dacă nu posezi de la început claritate şi spirit de precizie, e mai bine să nu te apuci de critică. Simplitatea nu este însă, ea, un atribut al tinereţii în critică. Mai degrabă, tinerii se simt ispitiţi să fie sofisticaţi în idei şi în limbaj. Îi dezvaţă exerciţiul critic repetat şi îndelung.

O a patra însuşire, nici ea în chip hotărît preexistentă activităţii critice, este concreteţea, dacă o pot numi aşa, a gîndirii şi expresiei. Tinerii sînt cîteodată abstracţi ori ideologici. Ei vor să aibă idei. Dar critica e prin natura ei mai aproape de metaforă decît de idee. Se referă la opere de imaginaţie, nu de filosofie, la sentimente, nu la concepţii. Gîndirea criticului îmbrăţişează opera cu dragoste sau cu ură. Seamănă uneori cu un mulaj. Nu sînt convins că e totdeauna capabilă să se ţină la distanţă: se lasă deseori fascinată ori respinsă.

De aceea e bine să nu uităm că actul critic se bazează pe impresii în mult mai mare măsură decît i-ar fi îngăduit unui cercetător din alte ştiinţe. Judecata critică e impresionistă prin chiar natura ei. E "sinceră", autentică, biografică, pe scurt, subiectivă. Impersonalitatea ori obiectivitatea, criticul trebuie să le lase pe seama altora. Speriaţi de reacţia scriitorilor, unii critici se justifică afirmînd că sînt obiectivi, mai bine zis, mai obiectivi decît scriitorii înşişi. Nu în acest sens trebuie înţeleasă distincţia maioresciană dintre poeţi şi critici, cum că primii sînt opriţi de la păreri corecte de o subiectivitate care le-ar lipsi celor din urmă. Sensul distincţiei este că subiectivitatea criticului e mai largă decît a poetului care este prizonierul unei singure formule.

Nu toate însuşirile prezintă acelaşi grad de importanţă, deşi nici una nu trebuie desconsiderată. Nici, bunăoară, concizia. Critica avîndu-şi istoria, ca şi literatura, există neîndoielnic forme critice diverse, chiar mode, aşa dar critica n-a fost mereu laconică. Dar dacă n-o confundăm cu unele dintre speciile ei, care presupun oarecare vorbărie, critica bună foloseşte cuvinte puţine, mergînd de-a dreptul la ţintă. Concizia e o deprindere, aşa dar se învaţă. Dacă am face o statistică, am vedea că orice critic foloseşte mai puţine cuvinte în operele sale de maturitate decît în cele de tinereţe.

Şi foloseşte, totodată, un stil mai "curat": excesul de neologisme neomologate, de termeni tehnici, apelul la jargon sînt caracteristice inexperienţei. Stilul critic adult e normal, echilibrat şi transparent. Jargonul e boala copilăriei criticului, cînd el crede că se diferenţiază astfel de cititorul obişnuit. Cu vremea, descoperă că e mult mai greu, dar şi mai eficient, să te deosebeşti de alţii vorbind ca toată lumea.

În al optulea rînd, criticii i se cere adecvare. La text, desigur, dar şi la context. Criticul nu trebuie să ştie doar ce şi cum să spună: el trebuie să aibă necontenit în vedere faptul că actul critic implică necesarmente un raport, că el este totdeauna despre ceva, comentariu, interpretare, analiză ori judecată. Fiecare lucru din lumea aceasta are unitatea lui de măsură. Tot aşa intuiţia ori gustul (în înţelesul de pricepere spontană a artei) îi dictează criticului unitatea justă de măsură. Atît în privinţa calităţii operei, cît şi în privinţa naturii ei.

E inevitabil să conchidem că adevărata critică este aceea care dă idei, nicidecum aceea care pleacă de la idei: critica nu aplică literaturii o grilă, teoretică, ideologică ori altfel, ea poate cel mult releva anumite aspecte teoretice, ideologice, filosofice, morale, religioase ale operelor literare. Spiritul critic este opus celui ideologic. Critica este ea însăşi literară în sensul că acordă prioritate esteticului. Am scris altădată despre raţiunea estetică exclusivă a criticii, atacată ieri dinspre sociologismul marxist sau dinspre formalismul structuralist, iar astăzi dinspre studiile (multi)culturale. Nu ţin să mă repet.

În definitiv, scopul criticii, dacă există unul, dincolo de a ne edifica în privinţa conţinuturilor şi formelor literaturii, precum şi a valorilor de care acestea depind, este să trezească în cititor apetitul pentru lectură. John Updike mărturisea, în prefaţa ediţiei americane a conferinţelor lui Nabokov despre roman de la Cornell University, că, ascultîndu-l pe profesorul lui, devenea brusc teribil de doritor să citească sau să recitească operele cu pricina. Ca să izbutească asta, critica trebuie să nu fie anostă, plictisitoare, rebarbativă. Criticul este un cititor altruist, care citeşte pentru plăcerea altora, nu doar pentru propria plăcere. Între atîtea rosturi pe care le putem concepe pentru critica literară, cel mai important rămîne acela de a trezi cititorul din noi. Lui Călinescu îi plăcea un vers al unui romantic german care se referea la poet: dacă nimereşti cuvîntul magic, lumea începe să cînte. Dacă nimereşti cuvîntul magic, literatura începe să cînte. Şi cititorul să-i audă cîntecul.

Dacă nu este specificat altfel, conţinutul acestei pagini este licenţiat sub Creative Commons Attribution-ShareAlike 3.0 License